De-a lungul întregii ei
existențe, arareori România a fost capabilă să-și aprecieze valorile autentice
și, cu atât mai puțin, să le încurajeze, să le ocrotească, să le valorifice, să
le tezaurizeze într-o justă ierarhie. Acesta ar fi motivul esențial pentru care
atâtea minți luminate și-au luat lumea în cap, căutând să se realizeze peste
hotare, acolo unde materia cenușie se află la mare căutare și are, așezate la
picioare, toate condițiile pentru a se desfășura în voie spre a schimba, din
temelii, destinul umanității. Și, abia când aflăm că oamenii născuți cândva pe
aceste meleaguri au înfăptuit, cu puterea minții lor, lucruri incredibile,
devenind bunuri planetare, ne grăbim să ni-i asumăm, ca fiind români de-ai
noștri, uitând că, atunci când trăiau aici, îi ignoram cu desăvârșire sau, mult
mai rău, le făceam viața un calvar, fiindcă refuzau să se integreze în
ancestrala noastră mediocritate mioritică.
Toate aceste adevăruri le-am mai
spus și cu alte prilejuri – nefiind singurul care gândește astfel – dar acum o
fac pentru că, iată, avem încă un exemplu concludent care vine să ne confirme
opiniile: Herta Müller, scriitoarea
germană de origine română a câștigat joi, 8 octombrie 2009, Premiul Nobel
pentru Literatură, devansând creatori uriași precum Amos Oz și Philip Roth.
Apropo: câți români, fie
ei și intelectuali, au auzit de ea, cândva, la Europa liberă sau au citit măcar
o pagină scrisă de Herta Müller? Întrebarea este retorică, dacă ne gândim că
nici reputatul critic literar Nicolae Manolescu n-a catadicsit să amintească,
fie și-n treacăt, de talentata Herta Müller în recent apăruta sa Istorie
critică a literaturii române publicată, în 2008, la Editura Paralela 45. În
schimb, dedică pagini întregi unor veleitari, pe care îi mângâie, părintește,
pe creștet, în ciuda mediocrității operei lor, atunci când aceasta nu este de-a
dreptul nulă din punct de vedere estetic. Azi, când fenomenul Herta Müller a
explodat, unii își amintesc, brusc, de existența ei, ba chiar susțin că acest
merit ar aparține, într-un fel, literaturii române, în timp ce lătrăii de
profesie și invidioșii continuă s-o împroaște cu lături, încercând să-i
diminueze imensul succes, obținut în urma unor suferințe incredibile: hărțuită
de Securitate (părinții săi au fost deportați) și apoi vândută cu 8.000 de
mărci, precum un sac de cartofi, în 1987, la faimosul „târg” pe care Ceaușescu
îl pusese la cale cu statul vest-german în privința sașilor și șvabilor din
România, Herta Müller renaște din propria cenușă prin chiar opera sa literară
căreia i-a dat viață, e drept, în Germania.
Persecutată de
Securitatea ceaușistă și trimisă forțat să muncească în fabrică, deoarece a
refuzat cu obstinație să devină informator, Herta emigrează în 1987, lăsând în
urmă o operă ciuntită de cenzura neîndurătoare a „Epocii de Aur”. Astăzi este
una dintre cele mai mari scriitoare ale lumii și spune, răspicat, că nu se
simte în România ca acasă, deși s-a născut în Banat, la Nițchidorf, foarte
aproape de Timișoara.
Pentru că Securitatea
i-a făcut și ei viața amară mult timp, pentru că se simțea umilită și
marginalizată, Herta povestește în cărțile sale, cu o sinceritate debordantă,
întreaga dramă a comunismului din România acelor ani, operele ei fiind traduse
în franceză, engleză, daneză, finlandeză, islandeză, croată, portugheză,
maghiară și spaniolă.
„Cărțile mele au vorbit întotdeauna despre comunism,
despre cum a fost posibil ca un asemenea regim să dureze atât și să distrugă o
țară întreagă. Treizeci de ani am trăit în dictatură. La puțin timp după ce am
plecat din România, a căzut comunismul” – a spus Herta la prima ei
conferință de presă ținută la Berlin cu ocazia aflării marii vești.
Din păcate, laureata
Premiului Nobel pentru Literatură nu vrea să mai audă de România care, după 20
de ani de la căderea comunismului, refuză democrația și continuă să se bizuie
pe foștii securiști, mulți dintre ei infiltrați în mass-media, în Parlament, inclusiv
în Institutul Cultural Român de la Berlin. Cu toate acestea, cărțile ei se vând
ca pâinea caldă, iar editurile românești se bat pentru a i le publica.
Anticomunismul are, din
8 octombrie a. c., un nume: Herta Müller. Putem spune că România și Germania
sunt, oarecum, chit: nemții ni l-au dat pe Carol I, regele care a modernizat
acest colț de lume, iar noi i-am dat o laureată a Premiului Nobel pentru Literatură,
pe Herta Müller. Scrisoarea deschisă a Hertei, adresată recent șefului ICR,
Horia Roman Patapievici, spune totul despre ceea ce crede scriitoarea cu privire
la România zilelor noastre. Iată textul integral al acesteia:
Dragă Horia Patapievici,
După cum reiese din
programul Institutului Cultural Român, vor veni la Academia de Vară a ICR
Berlin, în această lună, Andrei Corbea Hoisie și Sorin Antohi. Antohi este
chiar „directorul” acestui colocviu.
Este scandalos faptul că
România se prezintă în Germania cu aceste două persoane care, pe timpul
dictaturii, au colaborat cu serviciul de securitate român.
În Germania s-a discutat
timp de mai mulți ani despre problema informatorilor STASI și au fost trase
concluzii în toate domeniile: foștii informatori nu pot ocupa funcții în cadrul
universităților, la ziare și în instituțiile culturale.
Dacă ICR se prezintă în
Germania cu aceste persoane, își va cauza daune ireparabile sieși, iar
participanții germani vor fi folosiți doar pentru lustruirea imaginii unor
agenți deconspirați. Se pune întrebarea cum îi vor prezenta angajații ICR
Berlin invitaților la Școala de Vară pe partenerii de discuție români: Corbea
Hoisie – profesor și agent de Securitate cu o activitate îndelungată, și Sorin
Antohi – oaspete al unor universități europene timp îndelungat, cu un titlu de
doctor falsificat și cu publicații fictive? Și ce vor relata presei germane?
Sau mai bine zis: ce nu vor relata?
Crede ICR că trăiește pe
o altă planetă, unde nu există conceptele de demnitate personală și de
integritate morală în știință?
Ce înseamnă să fii
intelectual în România de azi? Ce s-a ales din promisiunile României făcute cu
ocazia integrării in UE?
ICR de la Berlin este
vitrina României în Germania – dar de fapt se prezintă drept vitrina unui
trecut care nu mai apune. Cine își va asuma răspunderea pentru aceasta? După
căderea lui Ceaușescu, fiecare instituție din România are propria răspundere și
influențează felul în care se trăiește în contextul libertății câștigate,
pentru care au murit sute de oameni!
Am sperat că România se
va normaliza în final (după atât timp și după atâtea șanse pierdute), cel puțin
în domeniul cultural.
Mă doare și mă înfurie
faptul că se întâmplă exact contrariul.
Promit că nu voi mai
călca pragul ICR la Berlin – și nu voi fi singura care va proceda astfel.
Cu salutări cordiale,
Herta Müller
Acum pricepeți, iubiți
cititori de ce, în Republica Mediocrilor, geniul poate fi extrem de periculos?
Dacă DA, atunci schimbați ceva în această țară cât mai repede. Poate chiar la
alegerile prezidențiale din 22 noiembrie. Dacă NU, atunci lăsați toți proștii
să confunde valoarea cu prețul și trimiteți-i la Cotroceni.
ION
GAGHII