Traian Băsescu se află pe punctul de a intra, definitiv, în Cartea Recordurilor! Fiindcă în Cartea Istoriei nu prea are loc. În primul rând, pentru că a reuşit „performanţa” de a-şi fi transformat mandatul prezidenţial, încredinţat de „poporul” care l-a votat, în cea mai izbutită şi longevivă farsă făcută, vreodată, tuturor românilor. Aşadar, cinci ani bătuţi pe muchie de colosale scandaluri şi doar opt luni de măreţe prăbuşiri economice, sociale, politice, morale.

            De „miracolul” acestor evidenţe, întâlnite la tot pasul, n-a scăpat nimeni sau aproape nimeni: profesorii, care „scot tâmpiţi pe bandă rulantă”, medicii, care „iau şpagă şi omoară oamenii cu zile”, magistraţii, care au devenit „stat în stat”, funcţionarii publici, care „sunt prea numeroşi doar pentru a plimba nişte hârtii”, ceferiştii, care „sabotează dreptul la mişcare” al populaţiei, patronii de supermarket, care „fură zdravăn la raft”, bancherii, care „nu dau credite şi gândesc doar prin prisma profitului”, poliţiştii, care „pactizează cu infractorii”,  gazetarii, care „au uitat să-şi mai iubească ţara şi preşedintele”, oamenii de cultură, care „au cacarisit blazonul naţional”, neînţelegând ce „pleaşcă” li s-a aşezat pe creştetul capului în 2004, când Zeus „cotropea” Dealul Cotrocenilor, lucrătorii agricoli, incapabili „să absoarbă fondurile europene”. În doar două cuvinte, tot acest „sistem ticăloşit”, care „nu se îmbujorează de patriotism!” Care este incapabil să priceapă şi să se bucure de toate aceste măreţe prăbuşiri ce se petrec sub ochii noştri, halucinaţi de măiestria prădătorilor de ţară care, iată, spun că ne poartă de grijă prin chiar faimosul slogan „Să trăiţi bine!”

            Acum, dacă tot le făcurăm pe toate şi nu ne mai pasă nici măcar de criza mondială, pe care o fentarăm prin jocul din buric al FMI (după alegerile prezidenţiale, Dumnezeu cu mila!), România drogată poate să meargă liniştită la curve. Şi, de ce nu, la vot. Vorba unui mucalit genial: „Ion Iliescu şi Emil Constantinescu ne-au adus pe marginea prăpastiei. Numai realegându-l pe Traian Băsescu vom face un pas înainte!” Oare?

                                                                        ION GAGHII

 

 

 

Dacă absolut oricare dintre eventualii cititori ai rândurilor de faţă ar face un minim efort de a sintetiza, într-un singur cuvânt, tot ceea ce se întâmplă în România zilelor noastre, puţini, foarte puţini ar fi aceia care ar spune altceva decât relevantul NEBUNIE.

Nebunia Regimului Băsescu, nebunia Guvernului Boc, nebunia lui Mircea Geoană supervizează azi cultul incompetenţei, al vulgarităţii, al minciunii sforăitoare devenită politică de stat. Ceea ce s-a petrecut de curând în Parlamentul României, pe fundalul dezacordului social cvasigeneralizat, nu face decât să ducă la permanentizarea crizei în care aceste marionete vorbitoare ne-au afundat pe noi, românii, scârbiţi de politică dar loviţi, instantaneu, de năucitorul virus al strategiilor zilnice de supravieţuire.

Dacă enumerăm, fie şi în treacăt, titlurile articolelor de presă generate de parodiile „asumării răspunderii Guvernului Boc” şi „Bilanţul Preşedintelui Traian Băsescu după 5 ani de mandat” („Libertate ruinată”, „Fâs triumfal”, „Să trăiţi bine precum dascălii”, „La Parlament: Zi de bâlci politic încheiată cu bilanţ măreţ”, „Asumare pentru candidat”, „Băsescu şi-a bifat Legile lui Boc”, „Asumare cu huiduieli”, „Ţara coabitărilor imposibile?”, „Duplicitatea politicienilor sau Sindromul Geoană”, „Trei legi care au speriat România”, „Hoţilor, plecaţi şi ne lăsaţi!”, „De dragul guvernării, PSD a luat parte la „desfrâu”, „Nişte nenorociţi”, „Parlamentul desfiinţat de Ziua Democraţiei”), constatăm că toate afirmaţiile  pe care le-am făcut mai sus, inclusiv în titlu, au deplină acoperire în realitate. Fiindcă, într-o ţară condusă de nişte oameni cu mintea întreagă, aşa ceva nici măcar nu se poate imagina, darămite să se mai şi producă aievea. În România, însă, s-a produs în văzul tuturor şi în huiduielile mulţimii. Iar lor, politicienilor, nu le-a păsat!

Cu o singură excepţie. Cea a PNL, care a refuzat să fie părtaş la această mascaradă ce a îngenuncheat, definitiv, democraţia. Aşa, firavă, cum era EA. PNL nu a răspuns nebunilor după nebunia lor, ca să nu se asemene cu ei.

Într-o democraţie reală, nu e posibil ca aceia care nedreptăţesc şi învrăjbesc toate categoriile sociale (vorbim aici de PD-L şi PSD), care jură strâmb, sau care mint, să dobândească o putere durabilă. În România, însă, PD-L şi PSD au dobândit-o prin chiar votul majorităţii. Ca atare, niciodată nu i se face o nedreptate celui care consimte la ea. Fiindcă nedreptatea nu se bazează numai pe puterile ei, ci şi pe credulitatea şi frica celor săraci cu duhul. Astfel, întotdeauna, un prost va găsi un altul şi mai mare care să-l admire. Iar rezultatele le vedem şi le simţim pe propria piele, oricât de mult ne-am feri de a vesti adevărul celor care nu sunt în stare să-l asculte. Deşteaptă-te române! Ca să nu rămâi contaminat, încă 5 ani de azi înainte, cu virusul strategiilor zilnice de supravieţuire!

                                              ION GAGHII

 

         Se făcea că România ieşise din criza politică şi, mai ales, din criza economică, ba chiar şi din cea de disoluţie a instituţiilor statului, economia funcţiona cu motoarele turate la maximum, rata şomajului tindea către zero absolut, pensiile şi salariile creşteau şi se plăteau la timp, producţia agricolă bătea record după record, în năbădăioasa coaliţie de guvernare PD-L – PSD domnea pacea generală, autostrăzile de mii de kilometri erau ca în palmă, tocmai bune de luat la pas în campania electorală ce bate la uşă dar, mai presus de toate, aveam o justă ierarhie a valorilor iar demagogia, minciuna şi populismul politicienilor deveniseră istorie.
         La Cotroceni, într-un imens fotoliu aurit, Zeus dormita cu lumina minţii uitată aprinsă şi îşi făcea planuri măreţe pentru un nou mandat de cinci ani. Se împăcase de mult cu ţiganii împuţiţi (era, deja, prieten la cataramă cu Regele Cioabă şi Bercea Mondialu, băuse un şpriţ cu Doru Măgaru), găozarii, păsăricile şi tonomatele cărora le ceruse, spăşit, iertare, se făcuse frate de ciolan cu PSD şi Mircea Geoană, dovadă că nu mai simţea nici un broscoi în gât, pentru Sorin Oprescu şi Crin Antonescu, ba chiar şi pentru Călin Popescu Tăriceanu avea numai cuvinte de laudă şi parcă ar fi vrut să-l pupe zgomotos pe Corneliu Vadim Tudor, fiindcă acesta începuse să mănânce, din nou, unguri pe pâine, dar nu prea îl lăsau trepăduşii din serviciile secrete şi nici fratele Mircea, care l-au convins, în cele din urmă, că şi ungurii sunt buni la ceva când vine vorba de scrutin, unde fiecare vot contează.
        Adunaţi, pe şest, în jurul său, ca la priveghi, Traian Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu, Monica Macovei, Roberta Anastase, Gheorghe Flutur, Theodor Stolojan, Cezar Preda, Ioan Olteanu, Adriean Videanu, Mircea Toader şi Horia Roman Patapievici vorbesc mai mult prin semne, admirând-o pe Eba cum îl apără, graţios, de muşte.
- Fraţilor, s-a zis cu noi! bâiguie înfricoşat Horia Roman Patapievici, după care adaugă, mai mult ca pentru sine: ăsta are de gând să candideze independent! Şi cade, secerat, la podea, cu osul din curul poneiului roz scârţâindu-i între dinţi.
- Taci, bă, limbricule, săriră toţi ceilalţi cu gura, captaţi totalmente de figura războinică a lui Zeus, care o visa pe Elena Udrea călare – când pe cal alb, când pe bicicletă neagră, când suflând în flautul cu guşă sau într-un ţignal nichelat, de se umflau să crape toţi muşchii salvamarilor în chiloţi.
        Deodată, liniştea odihnitoare a Palatului Cotroceni fu tulburată de câteva bătăi disperate în uşă, urmate de apariţia intempestivă a lui Emil Boc care, plin de vânătăi şi cu hainele ferfeniţă, târa după el două geamantane uriaşe şi ţipa ca din gură de şarpe: Stăpâne, am fost trădaţi, dar i-am venit, în fine, de hac!    
-  Gura, mă, Croitoraşule cel viteaz sau Muc cel Mic sau cum dracu te-o mai chema, tresări Zeus ridicându-se în capul oaselor şi chiorându-se la geamantane. În loc să bagi acolo toată opoziţia (şi întinse arătătorul către cele două geamantane burduşite) mai bine o înghesuiai pe Elena Udrea, care m-a făcut de râsul… electoratului. Pe asta aş fi în stare s-o fac bucăţi!
- Da, mărite Zeus, tu pe cine credeai că am aici?
Lumina cade…lată, iar Zeus constată că s-a înşelat amarnic confundându-l pe acest Ştefan cel Mare cu Muc cel Mic. Sau cu Croitoraşul cel viteaz? Sau cu PSD aliat la guvernare? Nici el nu ştie prea bine dar, în fine, se simte răzbunat, chiar de va fi să părăsească Palatul Cotroceni.
Ce ţi-e şi cu visele astea... Mai ales atunci când se adeveresc!

 

                                                   ION GAGHII

        În sfârşit, ştim precis: pe data de 22 noiembrie a.c., vom avea alegeri prezidenţiale. Cu alte cuvinte, românii sunt chemaţi din nou la urne pentru a hotărî dacă mai vor „să trăiască bine” (adică, fie plecând în şomaj, fie trimişi, obligatoriu, în concediu fără plată, fie cu salariile şi pensiile ciuntite), fie vor să trăiască normal (adică, fără circul făcut non-stop de clanul Băsescu şi ceata lui de boci, multiplicaţi „fără număr" în PD-L).
În sfârşit, ştim precis: pe data de 22 noiembrie a.c., românii vor avea de ales între un preşedinte – constructor şi un preşedinte – demolator. Ceea ce nu ştim, însă, dar am putea afla după data de 22 noiembrie a.c., reprezintă un lung şir de enigme: în buzunarele cui a încăput flota ţării, cine a comandat şi ordonat răpirea jurnaliştilor români în Irak, cine l-a făcut scăpat pe Omar Hayssam, câte case furate posedă clanul prezidenţial, cum s-a îndrăgostit, subit, fratele preşedintelui nu numai de câteva zeci de hectare de teren, dar şi de traficul cu armament, pe banii cui a ajuns EBA în Parlamentul European, cine a efectuat înregistrările ilegale din Parlamentul României, de ce umblă Elena Udrea cu „Organul” în gură şi sfidează comisia de anchetă, cine a sacrificat-o pe Monica Iacob Ridzi şi în ce scop, de ce a acceptat Traian Băsescu să stea la aceeaşi masă cu interlopii Gigi Neţoiu, Doru Măgaru şi alţii de aceeaşi factură, ce se va alege de PD-L dacă tătucul nu va căpăta încă un mandat de cinci ani şi, mai ales, unde va ajunge România dacă electoratul va opta din nou pentru preşedintele - jucător.
        Dacă, prin absurd, această paradoxală variantă păguboasă va deveni realitate (apără-ne, Doamne!) atunci nu ne rămâne decât: „Alternativa în cea din urmă fază: / Ori ne sinucidem, ori ne - asasinează!”.

 

                                                                       ION GAGHII